Eliberarea Animalelor și a Dizabilității

cu Sunaura Taylor

I. această fabulă nu este pentru sursa ta de inspirație

A fost odată un vulpoi a cărui oase erau contractate la articulații. Obișnuia să-și țină burta plină și foamea la distanță. Mergea cam neobișnuit, dar era puternic și știa să vâneze. În fabula aceasta, acest vulpoi nu ajunge să fie șmecher. În fabula aceasta, el e împușcat de un om bine-voitor, care, vânzându-i mersul anormal, simte compătimire! și milă! și așa alege să distrugă această viață considerată nedemnă de trăit. În această fabulă, cineva moare din cauza a ceea ce altcineva crede că e un corp bun, un corp ce se poate îngriji în lume.

Nu auzi deseori de boli ca artrogripoza în fabule. Și totuși ele există, lângă modele medicale despre ceea ce e considerat sănătos. Acestea nu se opresc la granița speciei. Aceasta nu e doar o fabulă. Vulpoiul era viu, și apoi a fost omorât, din milă. Deci, cum s-a întâmplat asta?

01-Fox-with-arthrogryposis

[Descrierea imaginii: Pe un fundal negru, un desen în linii albe cu portocaliu al unei vulpi cu artrogripoză (contracturi articulare).]

II. corpuri cu dizabilități și abilismul

Sunaura Taylor este artistă, scriitoare și activistă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități și drepturile animalelor. S-a născut cu artrogripoză, care era în mod simplu parte din ea. Mai târziu, ca și copil, când nu a putut să danseze ca ceilalți, și-a dat seama că ceva e diferit la ea. Copiii pot fi răutăcioși, și uneori îi spuneau „maimuță”… ceea ce încerca să fie o insultă, deci ea o simțea așa, deși, de fapt, ea iubea maimuțele.

În cartea ei, ”Animale de povară”, Taylor face niște conexiuni între două mișcări ce au fost în dezacord: drepturile animalelor și drepturile persoanelor cu dizabilități. Să începem cu ceea ce corpurile pot și nu pot face. Există două modele principale ale dizabilității: modelul medical și modelul social. Modelul medical vede dizabilitatea ca fiind ceva ce trebuie „reparat” și vindecat, ceva legat doar de trupul individual, un trup care nu se încadrează în norme ale sănătății. Modelul social, pe de altă parte, ia o vedere mai de ansamblu, arătând cum dizabilitatea e legată de mediul social și material, și cum nu e doar o chestiune de a vindeca individul, ci și de organizare a societății. Modelul social nu neagă că există o nevoie de doctori și medicină, însă spune că accesibilitatea e o chestiune de justiție, și că dizabilitatea e deseori provocată de felul în care mediu e organizat.Imaginează-ți dacă am avea mai multe rampe, în loc de scări, mai mult braille în loc de alfabet latin, mai mult limbaj al semnelor decât limbaj oral - niciuna dintre aceste moduri de a te mișca sau a comunica nu e mai „naturală” decât cealaltă, doar mai avantajoasă pentru anumite abilități și nu altele.

Ca persoane trăind în societăți abilitiste, cel mai probabil am gândit în termeni abilitişti fără să ne dăm seama. Deci,ce e abilismul? E o prejudecată despre persoanele cu dizabilități, ce conține presupuneri despre ceea ce pot să facă și cum pot să fie viețile lor. Poate duce la discriminare, de exemplu lipsa de acces la slujbe și la educație, și hrănește sisteme ale opresiunii care valorifică un fel de corp față de altul. Activiștii pentru drepturile persoanelor cu dizabilități au muncit mult pentru a contesta abilitismul în multe feluri, inclusiv prin a arăta cum dizabilitatea poate stimula alte feluri creative de a cunoaște și a fi în lume. Corpurile sunt surprinzătoare,pot acționa în multe feluri, nu doar așa cum suntem obișnuiți. Persoanele cu dizabilități au surprins deseori comunitatea medicală, nu doar prin a trăi mai mult decât a fost prevăzut, ci și prin a avea vieți mai bune și mai abundente, sfidând normele despre ce e posibil sau dezirabil.

02-Sunaura-Taylor-portrait

[Descrierea imaginii: Pe un fundal negru, un portret al Sunaurei Taylor zâmbind, desenat în linii albe. În dreapta ei, un lamantin în linii verzi și în jurul ei, puișori desenați în alb, portocaliu și verde, în multe poziții și corpuri diferite.]

III. eliberarea animalelor și a persoanelor cu dizabilități sunt conectate

Ce are asta de-a face cu animalele nonumane? Păi, să fim atenți. Persoanele cu dizabilități au fost, deseori, desconsiderate din cauza a ceea ce pot sau nu pot să facă, fiind, uneori, comparate cu animalele, și așadar „animalizate”. Acest lucru aduce un mare risc la viețile lor, fiindcă animalele non-umane sunt, de cele mai multe ori, considerate dispensabile. În cartea ei, Taylor argumentează cum, urmărind felul în care abilismul organizează valoarea vieților și a corpurilor în relație cu abilitățile acestora, eliberarea animalelor și a persoanelor cu dizabilități e legată. Animalele sunt deseori considerate mai puțin valoroase fiindcă, conform normelor și spațiilor umane, acestea sunt mai puțin capabile. Nu vorbesc limbajele umane perfect, nu fac matematică complexă. Așadar, nu doar persoanele umane cu dizabilități suferă din cauza abilismului, ci și ființele non-umane.

Această comparație e dificilă. Putem să respirăm un pic. Când a făcut acest argument, Taylor a fost acuzată că s-a comparat pe ea însăși cu un animal, că s-a degradat, ca și cum nu ar fi avut destulă mândrie și acceptare pentru corpul ei. Ea a răspuns cu atenție că, de fapt, vrea să arate sursa opresiunii: abilismul ca un mecanism de a valoriza unele capacități și nu altele, și de a ordona până și valoarea vieților pe baza aceasta.

03-Alex-the-Parrot

[Descrierea imaginii: Pe un fundal negru, un desen al unui papagal în linii albe, chiar în centrul imaginii. El stă pe o creangă, și deasupra scrie numele lui: Alex, Papagalul. Dedesupt, perioada vieții lui (Mai 1997 - Septemrbie 2007). Deasupra numelui său, un citat cu ultimele cuvinte: „Fii bună. Te iubesc. Ne vedem mâine”. În jurul lui plutesc ilustrații cu cuburi și chei desenate cu verde și portocaliu. Lângă fața lui este o oglindă, lângă care e un alt citat din el „Ce culoare?”, întrebare pe care și-a pus-o privindu-se în oglindă.]

Oricum, s-a gândit ea, de ce ar trebui să fie atât de îngrozitor să fii comparată cu un animal? Această judecată se bazează pe speciism, credința în superioritatea umană asupra celorlalte animale, care ajunge să justifice folosirea corpurilor animalelor nonumane și dominarea vieților lor. Speciismul ne permite să luăm viețile animalelor doar pentru că acestea nu sunt umane. Dar, așa cum au arătat multe scriitore și scriitori, poate fi folosit și împotriva oamenilor, fiindcă „să numești pe cineva animal este să-l reduci la o ființă față de care nu ai responsabilități, o ființă ce poate fi obiectificată fără rușine”.

Sunaura Taylor ne întreabă: „Cum ar fi dacă, în loc de a ne înjosi, a recupera animalitatea ar putea fi o metodă de a contesta violența animalizării și a speciismului - a recunoaște că eliberarea animalelor e conectată cu a noastră?” Și așa face chiar asta, în multele portrete pictate cu bizoni, urși, porci și alte animale nonumane. Dar e prudentă, știe că riscul acesta nu e ușor pentru toată lumea. Ca o femeie albă ce a avut acces la educație, Taylor subliniază că apropierea cu animalitatea poate să fie nedureroasă pentru ea, fără un cost îngrozitor. Însă, nu a fi animale ne sperie atât de tare - până la urmă, oamenii chiar sunt animale - ci dezumanizarea și obiectificarea care vine la pachet. Acestea nu sunt abstracții: trebuie să recunoaștem întregi istorii de exloatare și opresiune rasistă, sexistă și abilitistă justificate prin a face asemănarea cu „animalul”. Să ne amintim că existau așa ceva precum ”grădini zoologice” care țineau ființe umane închise, pentru spectacol. Și că acum, încă există, ”grădini zoologice” care țin prizoniere ființe nonumane, printre care unele administrează medicamente antidepresive pentru a le ajuta să facă față captivității.

04-Washoe

[Descrierea imaginii: Pe un fundal negru, un desen cu un cimpanzeu, în linii albe. Lângă mâinile ei, e scris numele și durata vieții: Washoe - Septembrie 1965, Octombrie 2007. În dreapta ei e scris ceva ce ea a spus unei cercetătoare „Plâns” și pe stânga, altceva „M-am ascuns!”. Prin jur plutesc periuțe de dinți, hârtii și papuci, desenați cu portocaliu și verde.]

IV. „cripping” eticile animalelor

Ai încercat vreodată să numeri, asculți sau să privești un tir întreg de găini, pregătit pentru măcel? Să dai atenție fiecărei vieți individuale, să le dai o bucată din timpul tău? Lucrând pentru a finisa o pictură largă cu un tir aglomerat cu găini, Taylor a realizat că animalele „de fermă” sunt reproduse pentru a avea anumite dizabilități. Aceste dizabilități, sau „super abilități”, sunt selectate pentru nevoile pieței: în industria cărnii, găinile sunt selectate pentru un piept uriaș, care le cauzează malformații la schelet; în industria ouălelor, găinile sunt selectate pentru a depune sute de ouă pe an, spre deosebire de cantitatea obișnuită de o duzină, ceea ce le predispune la probleme reproductive. În această economie capitalistă, și probabil, în orice altă economie antropocentrică bazată pe creștere economică, dizabilitățile animalelor sunt profitabile și de dorit. Totuși, dacă am reuși să oprim aceast consum, cum ar trăi aceste ființe nonumane, dat fiind faptul că ele, cel puțin parțial, depind de umani pentru supraviețuire? Taylor sugerează că mișcarea pentru drepturile animalelor are multe de învățat de la studiile despre dizabilitate, fiindcă nu doar că abilitățile noastre nu ar trebui să ne determine dreptul de a trăi, dar nici dependența noastră de alții nu ar trebui să o facă.  

”Dependența a fost folosită pentru a justifica sclavia, patriarhia, imperialismul, colonialismul și opresiunea pe bază de dizabilitate. Limbajul dependenței e o unealtă retorică deșteaptă, permițând celor ce îl folosesc să sune plini de compansiune și grijă, în timp ce continuă să exploateze pe aceia de care ar trebui să le pese.”

A învăța o etică a griji, și a realiza că suntem toți, parțial, dependenți unii de alții, e un bun, umil început spre a lucra pentru vieți mai bune pentru noi toți. În plus, a realiza cum funcționează puterea și oprimarea e de mare ajutor în luptele noastre pentru justiție.

„Când transformarea animalelor în mărfuri și omorârea acestora este justificată prin poziții abiliste, veganismul devine o poziție radicală anti-abilistă.”

Taylor propune un „model social al veganismului”, în recunoașterea faptului că unele dificultăți în a-l practica nu sunt doar personale, ci și structurale. Unele persoane au puțin control asupra alegerilor alimentare, altele trăiesc în deșerturi alimentare sau aziluri.  

„,Cripping' etica animalelor înseamnă și a recunoaște că veganismul ca și dieta nu e la fel de ușor pentru unii ca pentru alții, dar sunt multe alte moduri în care putem contesta antropocentrismul, speciismul și violența împotriva animalelor. Poți să ocolești produse animale în alte zone, să vorbești despre violența din industriile animale, să participi în mișcări pentru liberare animală, să protestezi exploatarea sistemică și economică a nonumanilor, și să aduci o perspectivă intersecțională de eliberare animală în celelalte zone ale activismului tău.”

A gândi curajos cere să poți sta cu contradicții și dificultăți. A privi veganismul politic, ca o poziție radicală împotriva opresiunii, trebuie să se manifeste dincolo de a-ți schimba obiceiurile pentru a refuza folosirea animalelor non-umane - deși și asta este necesar. Nu există niciun motiv pentru a te folosi de dificultatea de acces pe care o au alții pentru a justifica propriul tău consum de animale non-umane.

Trebuie să recunoaștem cum a fi „animalizat” și deci obiectificat e dureros și chiar letal pentru unele ființe umane, la fel cum este dureros și letal și pentru ființele nonumane. Trebuie să contestăm idea că unele abilități dau mai multă valoare vieții, atât la animalele nonumane și cât și la cele umane. Trebuie să pășim ușor, e un teritoriu periculos. Însă eliberarea poate fi dobândită doar la comun - dacă o dimensiune a puterii rămâne neatinsă, se va întoarce să ne vâneze, să ne domine.

Așadar, hai să muncim pentru o lume în care vulpile pot trăi liber afară din fabulele umane. O lume în care celelalte animale nu sunt crescute și înmulțite pentru a avea dizabilități pentru uz uman, și nici nu sunt folosite sau obiectificate. O lume ce poate cuprinde complexitate, poate prețui diferențele și onora grija. Să ne străduim să trăim în această lume, unde acționăm împortiva mediilor ce produc dizabilități, în timp ce apreciem, cu adevărat, viețile celor cu dizabilități.

06-Community

[Descrierea imaginii: Un desen cu două găini în mijlocul imaginii, desenate în linii albe și portocalii pe un fundal negru. Restul imaginii e plină de drumuri șerpuitoare, rampe, spații verzi și iarbă, diferite platforme pentru mobilitate și accesibilitate. În capătul imaginii, e o poartă verde, un fel de tunel.]

Referințe:

Taylor, Sunaura (2017) Beasts of Burden: Animal and Disability Liberation, New York: The NewPress, ISBN: 9781620971284

Recenzii:

Vettese, Troy (2017) Review of Beasts of Burden https://radicalantipode.files.wordpress.com/2017/09/book-review_vettese-on-taylor.pdf

Taylor, Chloe (2017) Cripping Animal Ethics. Review of Sunaura Taylor, Beasts of Burden https://animalliberationcurrents.com/cripping-animal-ethics/

Gressel, Madeline (2017) Interview with Sunaura Taylor https://www.bookforum.com/interviews/bookforum-talks-with-sunaura-taylor-18023

Video-uri:

A priviledged vegan (2018) How ableism hurts animals https://youtu.be/SxBqoqH6RWE

Earthling Liberation Kollective interview with Sunaura Taylor (2014) https://www.youtube.com/watch?v=6Tj0Us8ySAE

Realizare:

Scris de M. Martelli 

Sugestii pe text de Aron Nor 

Narat de M. Martelli și Aron Nor 

Ilustrații de Mina Mimosa 

Editare video și audio de Aron Nor